Cand mi-am tinut primul copil in brate am devenit muritoare.
Eram la apartament, in Constanta, dupa cele 3 zile de stat in maternitate. Eram cu Emanuel in poale, doar asa stiam sa il tin, sa nu il deranjez cand doarme. Stateam fixa. Ma uitam la el si am pufnit in lacrimi… de fericire… de wow… sa tin asa o bucatica perfecta.
In acelasi timp mi-am dat seama ca nu mai sunt cea mai tanara din familia mea, nu mai sunt eu copilul.
Am realizat ca voi muri, am realizat ca si ai mei vor muri. Am realizat ca nu voi fi prezenta pe tot parcursul vietii lui.
Am constientizat cat de repede trece viata si ca e pacat sa nu traim asa cum ne vine din suflet.
Atunci a fost prima schimbare majora in felul in care privesc lumea in care traim.

Trei copii mai tarziu…
Si ma gandesc la cum suntem toti parte din aceeasi echipa. Pentru ca impartasim acelasi timp in care traim pe pamant. Peste o clipire de ani… vor fi total alti oameni pe planeta si dintre toti cei care suntem acum… …nu va mai fi nimeni.
Data viitoare cand treci printr-un loc aglomerat si te vei gandi la asta…te va izbi.
Poate te va impinge sa ai curajul de a face propriile alegeri indiferent de credintele alora.
Poate te va motiva sa ii vezi pe ceilalti ca pe prietenii tai necunoscuti. Poate vei fi mai bun. Poate vei ajuta mai mult. Si poate renunti la sentimentul de superioritate. Nu exista nimeni mai bun sau mai rau, singura diferenta reala intre oameni e cum isi poarta fiecare credintele, convingerile, parerile, traumele din viata asta.

Scrie-mi în chat!